sâmbătă, 31 iulie 2010

Pete de culoare

 Pete de culoare 
Simbolistica culorilor
de Grigore Roibu

- subiect propus pentru editia a 5-a a taberei Frontiere

foc la Frontiere

Puterea de simbolizare a culorilor cuprinde o arie foarte larga, intrucat culorile pot fi asociate, in diferite parti ale lumii, elementelor primordiale, dimensiunii spatio-temporale.
Majoritatea indienilor din America de Nord asociaza fiecaruia dintre cele 6 sectoare cosmice o culoare sacra:
- apoape de sol se afla albul (culoare prezentata sub forma perlelor), care indica zorile;
- peste alb era asternut albastrul (culoare ce apare sub forma peruzelei), simbol al zilei;
- peste albastru era galbenul, asfintitul;
- si deasupra se afla negrul, simbol al noptii.

Amerindienii, la randul lor, realizeaza urmatoarele asociatii:

galben = nord;
albastru = vest;                      alb = est;
rosu = sud;
centrul lumii si zenitul = multicolor,
iar negru = pamantul.

La populatiile maya, patru culori desemneaza geniile celor patru puncte cardinale care domina pamantul si inspira sentimentele omului. Astfel, albului ii corespunde nordul, primul arbore, primul om, fagaduinta si speranta, negrului ii corespunde vestul, centrul ascuns si invizibil, noaptea, nenorocirea, rosului - estul, mierea, pofta de averi si putere, iar galbenului - sudul, porumbul, glia care hraneste.

In studiile de cromatologie, culorile au fost impartite in culori principale si culori binare de gradul I. Rosu, albastrul si galbenul sunt considerate culori principale sau primare deoarece ele nu pot fi obtinute din amestecul altor culori. Culorile binare de gradul I sunt obtinute din amestecul direct al culorilor principale si astfel obtinem oranjul, violetul si verdele. Acestora li se adauga doua non-culori albul si negrul, care prin amestec dau gri.
Pentru ca de obicei culorile calde sunt mai apropiate de sufletul omului, in cele ce urmeaza voi prezenta simbolistica acestora. Acestea sunt asociate cu efectul de expansiune, de pasiune, in comparatie cu cele reci care au un efect de contractie si sugereaza departarea, culorile calde sugereaza lumina, efectul de apropiere si sunt preferate psihologic pentru a face parte din mediul in care locuim.


Rosu
Este culoarea cea mai des amintita de persoanele supuse unui experiment in cadrul caruia li se cerea sa aprecieze culoarea preferata. Sub forma oxidului de fier, aceasta culoare a insotit in drumul sau omenirea inca din epocile preistorice si a fost intotdeauna folosita in arta rupestra a epocii fierului. Omul de Neanderthal presara pe trupul celor ingropati acest colorant pentru a le reda „culoarea calda” a sangelui si a vietii. In general, rosul este considerat agresiv, vital si datator de putere, inrudit cu focul si simbolizeaza atat iubirea cat si lupta pe viata si pe moarte. Asupra temperamentelor introvertit-melancolice are o actiune iritanta si de respingere.

Apep si sarpele

In Egiptul antic, numai in „coroana rosie” a deltei avea o semnificatie pozitiva, insa in rest rosul era asociat cu sarpele-dusman Apep, cu zeul-dusman Suteh, iar in papirusuri aceste nume apar scrise cu cerneala rosie; animalele colorate in rosu (de pilda cainii) erau detestate, intrucat aceasta culoare era asociata intotdeauna cu actul de violenta. In arta precolumbiana rosul era rareori utilizat, de pilda pentru a reprezenta sangele, soarele si focul, iar sub forma intrerupta, pentru a reprezenta pielea. Rosul era si culoarea imparatiei zeilor fericirii. Combinatia rosu-verde, considerata in Europa dura si agresiva, in China simbolizeaza longevitatea, de pilda in cazul ciorapilor verzi si fustelor rosii din vesmantul tinerelor fete sau in cazul lampilor rosii si a vinului verde de la hanuri. „Fata rosie” erau numiti barbatii epuizati de dragostea conjugala, a caror moarte timpurie se spune ca era iminenta.




In arta traditionala crestina, rosul era culoarea sangelui jertfei lui Hristos si al martirilor, a iubirii arzatoare (de pilda in vesmantul lui Ioan, ucenicul favorit a lui Iisus) si a flacarilor de Rusalii ale Sfantului Duh. „Rosul cardinal” ar trebui sa semnifice ca purtatorii acestei culori erau pregatiti pentru moartea prin jertfa pentru biserica. Insa si femeile desfranate erau invesmantate in rosu, iar idolii popoarelor pagane erau deseori vopsiti si fardati in rosu. In „Apocalipsa Sfantului Ioan” desfranata cea mare, Babilonul, era „invesmantata cu purpura si stacojiu” si calare pe un monstru cu sapte capete, o „fiara de culoare stacojie plina de nume de hula”. Pornind de aici, rosul a devenit culoarea infernului si a diavolului, precum si a animalelor” presupus” subordonate acestui taram, cum ar fi vulpea si veverita. Culoarea are o semnificatie pozitiva ca expresie a iubirii biruitoare si in scenele creatiei si ale invierii lui Hristos. La vesmintele de liturghie, rosul iese in evidenta la sarbatoarea mucenicilor, a Sfantului Duh si a Paresimilor. In simbolistica populara, rosul este culoarea iubirii (asociata de pilda, florilor si indeosebi trandafirilor), dar si a vietii (astazi rosu, „maine mort”) si a furiei („a vedea rosu inaintea ochilor”). Lumina rosie a felinarelor localurilor de noapte simbolizeaza petrecerile intime si prostitutia, iar ca semn de circulatie are semnificatia stricta de oprire si pericol pentru viata. La luptele cu tauri, culoarea rosie are menirea de a irita animalele sortite mortii si de a le face agresive, chiar daca nu exista certitudinea ca animalul are capacitatea de a vedea la fel ca omul (el este mai curand iritat de miscarea „muletei” decat de culoarea rosie).




Galben
In simbolistica antica chineza este culoarea loess-ului (pamant) si de aceea era simbolul „Centrului”. Deseori culoarea aurului era numita „galben”, iar zeii erau infatisati avand pielea de culoare galbena. Goethe, in teoria sa despre culori, numeste galbenul „o culoare vesela, vie si cu efect linistitor; insa ea aluneca lesne intr-o culoare neplacuta, prin cele mai usoare combinatii ea depreciindu-se, devenind urata si batand in gri”. In general este tolerata numai o nuanta usoara de rosu, pentru a-l „incalzi”. Galbenul strident este asociat, in simbolistica populara a culorilor, cu invidia si gelozia („galben de invidie”); aceasta interpretare se datoreaza corelarii cu „fierea galbena”, care este atribuita, potrivit teoriei antice raspandite pana in epoca moderna, temperamentului coleric. Deseori galbenul este interpretat ca fiind culoarea Soarelui.


simbolul maya pentru galben

Galbenul auriu cu o usoara nuanta roscata este cel mai adesea atributul dragostei de cunoastere; galbenul pal este caracteristic agresivitatii pline de viclenie, astfel fiind infatisate vesmintele lui Iuda. In plus, in evul mediu evreii purtau vesminte galbene. In conceptia cosmogonica a triburilor maya, galbenul era asociat sudului. In simbolistica alchimica a culorilor, galbenul (citrinitas) indica o treapta a transformarii materiei in „piatra filosofala” care trece de la negru la rosu.


Oranj
Este considerata cea mai calda culoare datorita faptului ca este obtinuta din combinatia a doua culori principale calde: rosu si galben.



Oranjul combina energia rosului cu bucuria si lumina galbenului rezultand o culoare optimista si luminoasa pe care o asociem cu soarele, vara, bucuria si exuberanta tropicala. Oranjul semnifica entuziasm, fascinatie, fericire, creativitate, hotarare, atractie, succes si incurajare. Ochiul uman percepe aceasta culoare ca fiind fierbinte (este cea mai apropiata de culoarea focului). Oranjul creeaza o senzatie puternica de caldura in orice combinatie ar fi folosit.Oranjul este mult mai putin agresiv decat rosul. Este foarte bine tolerat si chiar agreat de persoanele tinere. Fiind o culoare citrica este asociat de asemenea cu hrana sanatoasa. Efectele asupra organismului uman sunt: creste afluxul de oxigen catre creier, produce un efect de revigorare si stimuleaza activitatea mentala.

fluturi la Frontiere



Lista culorilor:

Artele focului

 Foc, aer, pamant si apa 
 Ceramica - o arta de milenii 


de Grigore Roibu




- subiect propus pentru editia a 5-a a taberei Frontiere
- foto "la mesterul olar Borza Petru din Obarsa/Hunedoara", editia a 2-a a taberei Frontiere


ceramica de Obarsa/Hunedoara


Ne putem intreba ce are un domeniu al artelor cu cele patru elemente primordiale. Ceramica le imbina pe toate.
In trecut, cineva a avut ideea de a lua un bot de pamant de pe marginea unei ape si de a-l modela cu propriile maini. Apoi a descoperit focul si proprietatea lutului de a se cristaliza in urma arderii. Nu a trecut mult timp si arderile au devenit controlabile prin introducerea de oxigen sau eliminarea acestuia din cuptor, ceea ce a facut ca materialul ceramaic sa primeasca diferite proprietati si culori. Ceramica a devenit un aliat al omului, un mestesug care l-a insotit de-a lungul istoriei. S-a afirmat chiar ca ceramica este cea mai veche arta pe care a inventat-o omul. 


Ceramica reprezinta, asa cum s-a afirmat: „elementul definitoriu al unei cronici in lut a omenirii”, adica devine reper al unui parcurs, pe care omul l-a urmat inca din Paleoliticul superior si pana astazi, un parcurs in primul rand cultural si artistic.


Nu intamplator, ceramica este desemnata, uneor, prin sintagma de „veriga directoare” a  preistoriei, adica a acelei perioade de timp pe care o definim tocmai prin lipsa oricarei urme de scriere, dar pentru care vasele, fragmentele lor si alte obiecte din lut ars suplinesc instanta documentului scris, invitandu-ne pe noi insine sa redobandim „limbajul” decodificarii lor.
Potrivit lui Herbert Read: „ceramica, este arta pura. Ea este arta eliberata de orice intentie imitativa, o arta fundamentala, legata de nevoile elementare ale civilizatiei”. In fine, „ceramica este cea mai simpla si cea mai dificila dintre arte, simpla fiindca e elementara si dificila fiindca e cea mai abstracta”, spune Herbert Read.



Epoca moderna a facut ca materialele ceramice sa aiba o importanta atat de mare, incat viata noastra de zi cu zi ar fi de neimaginat in lipsa acestora. Am putea spune ca utilizarea ceramicii a fost pentru omenire o descoperire care ar trebui venerata la fel ca si obiectele de cult.
Focul, elementul fara de care ceramica denumita si arta a focului nu ar fi posibila, a fost o forta care a fascinat si speriat deopotriva. Artele focului au aparut odata cu „imblanzirea” si folosirea acestuia in incercarea omului de a subjuga forta naturii. Magia arderii a fost cea care transformat focul in mit si simbol.



Element principal in mitologiile lumii, focul era reprezentat adesea prin personificarile focului solar si ale focului atmosferic, dar, mai ales, de cele ale focului viu, prieten si deopotriva dusman al omului. Flacara simbolizeaza viata, puterea creatoare, pasiunea, dragostea, purificarea, dar si puterea distructiva. Ca simbol focul este opus apei, fiind o intruchipare a principiului activ masculin, in timp ce apa e o stihie feminina. Oamenii din preistorie vedeau in focul caminului o forta supranaturala, asemanatoare cu cea a fulgerului, pentru ca, focul facut in casa, avea pe langa puterea de a incalzi si pe cea de a conferi darul gustului pentru hrana (unii ar putea spune magia gustului).
Focul alunga in acelasi timp spiritele rele din jurul casei, tot asa cum fulgerele alunga norii negrii cu furtuni devastatoare si fac loc ploilor roditoare. Infatisarea focului, sub diverse forme in mitologia universala, s-a dezvoltat, fara doar si poate, din mai multe radacini:
   - focul - cel care iti lumineaza drumul si te ajuta in lupta cu animalele salbatice;
   - focul - o forta care te curata si te vindeca (magia alba);
   - focul - un fenomen periculos (flamand in incendii devastatoare, dar si in magia neagra, care este imposibila fara contributia lui);
   - focul - un zeu al casei si caminului.



Aspectul distructiv al focului comporta pe de alta parte un aspect negativ si, a stapani focul, era interpretat ca fiind o functie diabolica. Caderea lui Lucifer, purtator al luminii ceresti, care a fost zvarlit in flacarile iadului, simbolizeaza forta distructiva in credinta crestina.



In functie de felul cum este obtinut se pot distinge doua simbolistici ale focului. Una obtinuta prin percutie, inrudindu-se cu fulgerul si sageata, avand functie purificatoare, iar alta, prin frecare, fiind legat de fecunditate si sexualitate, devenit focul viu si rational care, in crestinism, este legat de Hristos.



Lasand la o parte sensul pur denotativ al acestui termen, se poate spune ca, focul este unul  dintre cele patru elemente primordiale, alaturi de apa, aer si pamant, care fac parte din  constructia pe care o numim Univers.



Productia ceramicii si a sticlei este strans legata de aceasta forta care apartinea zeilor.
Istoria ceramicii incepe in Neolitic, cu prima piesa din lut arsa intentionat. Odata infranta  aceasta teama innascuta, de a manipula focul, ce a urmat a fost una dintre cele mai  asionante aventuri ale umanitatii.
Epoca moderna a transformat ceramica in tehnologie. In zilele noastre nu am mai putea concepe un apartament fara gresie si faianta. Obiectele utilitare care ne servesc pentru a ne desfata cu o cina sunt de cele mai multe ori din ceramica. Tehnologiile de varf al productiei de avioane si componente electronice foloseste materiale ceramice cu mare rezistenta mecanica sau care rezista la temperaturi ridicate. Medicina actuala a gasit in materialele ceramice proprietati care au facut ca acestea sa fie indispensabile in domenii cum ar fi stomatologia. Dar, pe langa aspectul utilitar ceramica moderna devine o arta independenta care transmite mesaje. Astfel, mesajului de cronica nescrisa a dezvoltarii omenirii se adauga cel de productie artistica a carei expresivitate se leaga de insasi materialele primordiale din care este compusa materia prima.



Artele focului sunt cele care presupun un experiment al creatiei de obiect in care artistul  contemporan se intalneste cu elementele primordiale, carora le transmite viata prin suflul creativ al imaginatiei sale.



miercuri, 28 iulie 2010

de 5 ori la Frontiere...

... de 5 ori mai multi  (20 adulti + 6 copii) 




in jurul Focului sub semnul Apei










































la mai multe Frontiere!
Marius