2012 Apocalipsa... tehnologiilor...

Pentru anumite tehnologii anul 2012 va însemna Apocalipsa... sau începutul ei...


Ne vine greu să înţelegem viaţa fără Mozilla Firefox, de exemplu, dar anumite erori de management şi marketing ne "forţează" s-o acceptăm... eşec din care se pare că are de câştigat Google Chrome... Dezvoltarea piraterie în domeniul muzicii şi a filmelor accentuează declinul CD-urilor şi a DVD-urilor, susţinut şi de vânzările "cu bucata" de pe iTunes...


Ca în orice junglă, căderea unui copac face loc pentru zeci de lăstari...
Rămâne de văzut care sunt acei puieţi care abia acum pot scoate capul la lumină...


O analiză a pcworld.com arată că o seamă de tehnologii vor dispărea începând cu 2012...
Duşmanii de "moarte" a unora fiind iPhone sau iPad 2, Google Chrome, Clouds sau Facebook.


1. Adobe Flash

2. Tableta BlackBerry Playbook

3. Memoriile Flash USB

4. Camerele video pentru amatori, MP3 player-ele

5. Unităţile GPS dedicate

6. CD-urile (datorită vânzărilor de tip iTunes)

7. Player-ele şi fimele pe DVD

8. Yahoo

Este dificil să ne imaginăm interentul fără Yahoo, însă din ce în ce mai multe date indică faptul că această companie are zilele numărate. O parte din companie a fost deja scoasă la vânzare, scrie pcworld.com.


9. Ochelarii 3D

10. Reţeaua de socializare DIGG

11. Windows Vista

12. Telefoanele mobile "obişnuite"

13. Tabletele cu sistem Android, Mozilla Firefox, PlayStation Network, Nintendo 3DS, Google TV, 3D TV, editorul video Final Cut Pro X de la Apple...

sursa:

pcworld.com

până la anu'...


o zi bună!
marius

Românii ieri... ca azi...

preluare de pe descopera.ro


Cum îi vedeau americanii pe români în anii ‘40

Ruth Benedict

"
     După trei ani de la începerea celui de-al Doilea Război Mondial, la 12 decembrie 1941, România este presată de Germania să declare război Statelor Unite ale Americii.
Deşi americanii au răspuns abia în iunie 1942, în aceste 6 luni ei s-au interesat de comportamentul şi obiceiurile românilor. Aşa se face că agenţia guvernamentală însărcinată cu propaganda (Office of War Information ) o angajează pe antropologul
Ruth Benedict să scrie un studiu despre cultura şi comportamentul românilor.
Fără a veni să viziteze România, Ruth Benedict, unul din cei mai mari antropologi ai tuturor timpurilor, elevă a lui Franz Boas (supranumit şi "părintele antropologiei"),
scrie un studiu ştiinţific pe baza unor interviuri cu personalităţi româneşti, studiu finalizat în noiembrie 1943.
     În cele 65 de pagini în care a scris despre români, Benedict a trebuit să prezinte comportamentul şi atitudinea pe care aceştia o au în privinţa războiului. De asemenea, guvernul american dorea să ştie modul în care ar putea face propagandă contra trupelor inamice, dar şi felul în care ar putea îmbunătăţi legătura dintre trupele americane şi populaţia civilă aliată sau inamică.


     Lucrarea începe cu o scurtă trecere în revistă a istoriei românilor. Autoarea spune că, deşi din cele mai vechi timpuri populaţiile de pe teritoriul actualei Românii au fost exploatate pe rând, mai întâi de Imperiul Roman, apoi de cel Otoman, forţaţi la muncă agricolă de grecii care au primit pământ de la stat şi cuceriţi de Imperiul Habsburgic, românii au reuşit să îşi creeze o identitate istorică naţională.
     Trecând apoi în contemporaneitate, studiul susţine că românii sunt, în primul rând, preocupaţi de crearea imaginii de sine şi analizează modul în care aceştia concep formarea unei identităţi în contextul social.
     Pentru că timpul era scurt, autoarea s-a bazat pe analizarea unor proverbe din cultura română, care să reliefeze modul în care românii concep dezvoltarea personală.
Conform concluziilor cercetătoarei, românii se bucurau din plin de viaţă, iar oportunismul şi agresivitatea erau considerate arme pe care orice individ le putea utiliza împotriva celor care îi îngrădeau fericirea.


     Românii erau prezentaţi ca având o dorinţă arzătoare de a se îmbogăţi cu orice chip şi prin mijloace cât mai simple. Pasiunea lor pentru jocurilor de noroc, o potenţială sursă de îmbogăţire, este consemnată şi ea de către antropolog.
     Omul din România era văzut drept un individ impulsiv şi violent, dar care se simţea vinovat atunci când experimenta plăceri şi se pedepsea pentru acest lucru.
     Practicile bisericeşti şi mai ales spovedania sunt mult mai puţin apreciate decât vechile credinţe populare, practicate în zonele rurale. Autoarea consemnează că religia practicată în România nu respectă canoanele creştine, căci preoţii sfătuiesc mamele să îşi trimită băieţii la bordel pentru a-şi potoli ispitele.
     În aceeaşi direcţie, Benedict a urmărit şi educaţia sexuală la români şi a semnalat faptul că "băieţii, atât la sate cât şi la oraşe, fac întreceri care e mai tare între cei de aceeaşi vârstă".


     Cea de-a doua preocupare a românilor, după dezvoltarea personală şi implicit îmbogăţirea, era reprezentat de îndeplinirea obligaţiilor familiale. Solidaritatea socială avea un nivel scăzut şi, prin urmare, nu putea fi vazută ca o povară, dar nici ca
un ajutor real.
     Bazându-se pe interpretarea unor proverbe precum Capul plecat sabia nu-l taie
sau Sărută mâna pe care nu o poţi muşca, antropologul afirmă că românii trăiesc
într-o societate în care a săruta mâina superiorului este o practică comună, ei fiind umili
şi supuşi.
     Nici onoarea nu are o valoare prea mare, concluzionează autoarea în urma analizării unor zicale precum Onoarea nu ţine de foame.
Benedict nu trece cu vederea nici evenimentele care sărbătoresc riturile de trecere, precum nunţile şi înmormântările. Ea observă că oamenii de aici văd aceste evenimente
ca motive de mândrie, iar studiul remarcă cum mii de păsări sunt făcute să cânte la nunţile şi înmormântările românilor. Mai mult, oamenii din România înţeleg nunţile ca pe nişte evenimente unde mirii sunt trataţi ca împăraţi şi împărătese.
     Mândria, înţeleasă în acest fel, era considerată o valoare naţională. Chiar şi nunta era un prilej prin care părinţii mirilor îşi arătau statutul. Ceea ce i se pare bizar lui Benedict este faptul că zestrea fetei era anunţată public şi în detaliu.
     Astfel, Benedict face o comparaţie între obiceiurile de nuntă ale americanilor şi cele româneşti. Ea spune că românii dau ca zestre mult prea multe bunuri, comparativ cu americanii. Atunci când tinerele cupluri americane formau o familie, primeau în dar, de la părinţi, doar o casă, urmând ca restul să obţină ei prin propriile forţe.
     La români, afirmă autoarea, bărbatul îşi alegea întodeauna o femeie frumoasă la trup, dar nu şi la faţă. În acest fel, femeia nu ar fi fost dorită de un alt bărbat şi ispitită de acesta.


     Pe de altă parte, antropologul remarcă în lucrarea sa că, în cultura românească,
bătaia reprezintă un preludiu sexual. Ea este considerată un atribut divin, lucru pe care românii l-au consemnat în proverbul Bătaia e ruptă din rai.
     De bătaie nu scăpau nici copiii obraznici, dar Benedict notează că, spre deosebire de polonezi, românii sunt mult mai blânzi cu odraslele, fiind şi mult mai permisivi. Situaţia se schimbă totuşi atunci când în familie apare cel de-al doilea copil. În majoritatea cazurilor, românii îl neglijează pe primul şi devin chiar violenţi în prezenţa acestuia.


     Unul din cele mai criticate aspecte ale societăţii româneşti, în studiul lui Benedict,
este lipsa unei unităţi politice, dar şi iredentismul politic. Antropologul susţinea că instituţiile naţionale ale României sunt slab dezvoltate, neavând stabilitate. Politica din România se baza pe simboluri culturale, iar masele de oameni se lăsau conduse
precum oile.


Trebuie remarcat faptul că multe dintre observaţiile pe care autoarea le-a făcut acum aproape 70 de ani sunt de o tulburătoare actualitate.


     În Cultura şi comportamentul la români, Ruth Benedict surprinde modul de organizare
a traficanţilor de influenţă şi al speculatorilor. "În afară de avocaţi, există mulţi indivizi disponibili să ofere asistenţă în administrarea afacerilor particulare. Aceştia sunt deopotrivă bărbaţi şi femei şi se numesc afacerişti. Ei acţionează ca intermediari în dispute, oferă bacşiş reprezentanţilor guvernamentali şi participă la tranzacţii. [...]
Unii s-au specializat în obţinerea de posturi de muncă, pentru care, ca onorariu, primesc salariul pe trei luni de la postulanţi...."


     Drept concluzii, antropologul a scris că "Idealul de viaţă românesc este practic hedonismul. Oamenii ar trebui să îşi satisfacă dorinţele".
     "Această aprobare a plăcerii e substratul atitudinilor româneşti în relaţiile interpersonale. Un individ îşi bazează legătura cu un alt individ pe plăcerea pe care i-o furnizează această legătură".
     "O relaţie omenească bună care să nu dăruiască plăcere este pentru români o contradicţie în termeni"
     "Oportunismul românesc este o expresie a hedonismului românesc".


     Deşi lucrarea Romanian Culture and Behavior a fost terminată în 1943, ea a fost tipărită mult mai târziu, în România fiind tradusă abia în anii 2000.
     De la predecesoarea lui Ruth Benedict, Margaret Mead, un alt mare nume al antropologiei, aflăm unele detalii legate de modul în care s-a produs cercetarea. Ea a evidenţiat în lucrarea The Study of Culture at a Distance faptul că pentru efectuarea studiului despre români, Benedict a avut două surse principale: literatura de specialitate, românească şi americană, şi unele declaraţii ale românilor din America.
     Detaliile legate de sursele orale lipsesc tocmai din pricina principiului confidenţialităţii impus în antropologie şi aplicat strict.
     În prefaţa lucrării, Mead susţinea că "au fost aproximativ douăzeci şi cinci de români [care] au depus timp şi efort pentru a înlesni acest studiu. [...] Prin aceşti români, scheletul de fraze abstracte a putut primi carnea şi sângele experienţelor personale, astfel [încât] copilul român şi familia română apar descrişi într-o manieră fără precedent".


     Nu se cunoaşte dacă lucrarea lui Benedict a fost cu adevărat de ajutor pentru guvernul american în implementarea strategiilor de propagandă, însă Romanian Culture and Behavior a rămas în istorie ca fiind unul dintre studiile ce au deschis calea metodei denumite "antropologie de la distanţă".


"

sursa:

descopera.ro

picasa.com

asta e...


o zi bună!
marius

În prag de... revoluţie...

... adică în prag de o nouă aducere aminte...
preluare din jurnalul.ro




Cum a devenit erotică România cea eroică


Revoluţia n-a existat cu adevărat, e doar o poveste dintr-o altă lume

Autor: ADRIANA OPREA-POPESCU

21 decembrie 2011

"
Revoluţia n-a existat cu adevărat. E doar o poveste dintr-o altă lume, mai ireală decât Twilight Zone. O lume plină de tineri trimbulinzi care-şi trimiteau poezii de dragoste,
ştiau să se ţină de mână şi să se în­dră­gos­tească de o carte. O lume cuminte, cu oameni care trăiau încet şi-n fi­e­care zi, aş­tep­tând o altă zi, o scrisoare lunecând în cutia poştală, o felicitare scrisă de mână, momentul de la capătul aşteptării. 

Revoluţia n-a existat, aşa cum n-a existat nici viaţă înainte de iphone, nici jurnalele înaintea blogurilor, nici oracolele în locul facebook-ului, nici "Ţară, ţară, vrem ostaşi"...
Pe cine? Pe Dorel, pe Tarzan, şoferul care conduce cu picioarele, pe femeia care şi-a arătat sânii pe fereastră şi pe cel care a făcut-o celebră, pe Sile Că­mă­taru şi pe Nuţu, pe calul lui, pe Bercea Mondial, pe Vanesa şi pe adevăratele urmaşe ale Magdei Ciumac, pe "nu ştiu d’astea", pe toţi gorgonii care pre­zic cutremure şi apoca­lipse, pe cocoşaţii care filmează în coşciuge şi-n adânc de suflet. Cum vă simţiţi? Pe toţi piticii care tropăie pe creiere,
pe trapezista şi pe femeia cu barbă din circul televizat, pe băloşii care dorm pe scaunele din Parlament, pe melcii care se târăsc prin viaţă du­cându-şi afacerile-n spate. Pe zombii care nu simt şi nu se simt. "Ţară, ţară, vrem ostaşi"... Vă jucaţi cu o altă lume? Ne luăm jucăriile şi plecăm prin lumile altora. 

Revoluţia n-a existat niciodată. A fost doar aşa, o înşiruire de decese tea­trale, derulate secvenţă cu sec­ven­ţă, stop-cadru pe durerea pă­rin­ţilor!, nepricepute sacrificii ale unor
ză­băuci intraţi de-a valma în anonimat, precum soldaţii din al doilea răz­boi mondial. Revoluţia, o în­tâm­plare devenită aniversară, dise­cată me­diatic, ca o tentativă suicidală
a unui popor ce nu avea acces la fu­ra­dan. N-a existat nici solidaritatea în suferinţă, nici vremea în care Nichita era doar poetul, şi nu în­deosebi umflata bătăuşă ce apare la tv.
N-a existat Moş Gerilă şi nici "toa’răşa", nici "arim-jim-jim", nici "aram-jam-jam".
Nici "Eugenia" fără co­no­taţii sexuale, nici cartele, nici raţii, nici marmeladă pe pâine,
nici "Europa Liberă", nici "Păcălici" sau "ta­binet", nici cravata de pioner. A existat,
ştiu acum sigur, doar o imensă pof­tă de carne de porc vietnamez şi de vită australiană,
de sufleu de avocado şi de roşii cherry, de M&M, H&M şi X&Y, de WTF şi OMG. Şi de "gesus", de "beep", de "buzz" şi de "busy". De iluzii ieftine şi de viaţă tra­să în piept
cu sete, dintr-un chiştoc de ţigară.

Credeţi-mă, vin de acolo, lumea în care oamenii se iubeau privindu-se în ochi şi neîndrăznind să se atingă, fără să aibă carduri, SIM-uri şi PIN-uri, silicoane, plasme sau cristale Swarovski, lumea în care curvele n-ar fi dat niciodată autografe pe stradă şi-n care nimeni nu şi-ar fi irosit viaţa şi mintea ascultând disertaţiile unor semianalfabeţi, lumea aceea nu e cu putinţă să fi existat. Un search pe google şi vă lămuriţi: nici n-ar fi posibilă o lume fără mall-uri, fără rate, fără Jean de la Craiova, fără fese pline de frişcă, fără un spaţiu virtual plin de perverşi şi de pervertitori, fără muc, sfârc şi sex.

Revoluţia şi lumea din care a venit ea nici n-ar fi avut cum să existe. Pentru că o Românie eroică nu s-ar fi putut transforma peste noapte într-o Românie erotică. Şi nevrotică. E mai înţelept deci să credem că Piaţa Operei din Timişoara şi morţii de pe treptele Catedralei sunt doar ima­gini dintr-o lume utopică. Rămase acolo, încremenite-n timp. Piaţa Universităţii din Bucureşti. Pieţele din Cluj, Sibiu sau Braşov. Decembrie 1989, o invenţie a calendarului. Un timp pe care l-am dormit şi din care ne-am deşteptat brusc, ştiind, zapând, navigând. Netrăind. Nemaisperând. Noi nu venim de nicăieri şi nu mai mergem niciunde. Noi. Nu vom mai putea fi niciodată aceiaşi. Nici cuminţi, nici trimbulinzi,
nici cu piepturile goale în faţa gloanţelor, iubind. Noi, oamenii noi.


"

sursa:

jurnalul.ro

până la o nouă revoluţie...


o zi bună!
marius

culori într-un anotimp albastru...

documentarul Cracking the Colour Code 2009


O călătorie fără precedent la nivel mondial pentru a explora modul în care vizualizăm culoarile, cum le obţinem şi cum le putem folosi puterea pentru a creşte valoarea cuvântului.


Culoarea este o parte fundamentală a lumii noastre - natura, moda, pictura, filmele, produsele alimentare - totul în jurul nostru este învăluit în culoare. Visăm în culori, ne atragem partenerii sau ne îndepărtăm duşmanii cu ajutorul culorilor.


De ce este cerul albastru?
De ce frunzele se îngălbenesc toamna?
De ce roşu nu este important în toate culturile?
Este reală culoarea sau este doar un construct al creierului nostru?


3 episoade de 52 de minute...

episodul 1: Viewing Colours

episodul 2: Making Colours

episodul 3: The Power of Colour

 sursa:

topdocumentaryfilms.com

youtube.com

după preferinţă...
o zi bună sau o zi colorată...!
marius

ceva... de Crăciun... 1

din Misterul Templierilor de Lynn Picknett & Clive Prince


...o carte pe care v-o recomand...


"ceva... de Crăciun" va avea două părţi, prima, despre "adevărata zi" de Crăciun şi
a doua despre culoarea roşie a costumaţiei lui Moş Crăciun.

The History Channel - The History of Christmas (DVD set)

1
Ziua de 25 decembrie a fost alesă ca zi a "Naşterii Domnului" din mai multe motive, printre care: creşterea zilei, "a luminii" şi suprimarea unei sărbători păgâne.The History Channel - The history of Christmas (DVD set)


În 21 spre 22 decembrie are loc solstiţiul de iarnă (în emisfera nordică şi solstiţiul de vară în emisfera sudică), numit "noaptea cea mai lungă". Din aceast moment durata zilelor va creşte în detrimentul nopţilor, iar acest eveniment astronomic vine "ca o mănuşă" cu ideea/simbol că lumina + binele = love.


Păgânii, adică toţi necreştinii, în special cei din ţările nordice, aveau diverse sărbători (festivaluri) în cinstea anumitor zeităţi sau în preajma unor evenimente astronomice (vezi şi Sânzienele de la noi, din 21-22 iunie, în timpul solstiţiului de vară), şi acestea erau în contradicţie cu ideologia/filozofia creştină. Una dintre metodele "blânde" de cucerire a unui popor, pe lângă cea economică, este şi cea religioasă. Conducătorii locali, care "stăteau" pe tron cu ajutorul Romei, colaborând liderii religioşi a comunităţilor de creştini au stabilit că anumite sărbători, considerate importante, să se suprapună peste cele păgâne... aşa au apărut Crăciunul şi Paştile.

"
Un exemplu al modului în care tradiţia creştină s-a transformat în "adevăr" istoric este cel al celebrărilor zilelor de Paşti sau Crăciun. În fiecare an, milioane de creştini din lumea întreagă sărbătoresc naşterea lui Iisus pe 25 decembrie.
Povestea este una dintre cele mai cunoscute din toate timpurile: Maria era o fecioară care a conceput un copil prin intervenţia Duhului Sfânt; la han nu există loc şi pentru ea şi pentru soţul ei, Iosif, aşa că micul Iisus s-a născut într-o iesle (sau, în unele versiuni, 
într-o peşteră), iar magii şi păstorii au venit pentru a se închina Mântuitorului nou-născut.
Chiar dacă nu este pe deplin acceptată de creştinii mai sofisticaţi ori de teologi, povestea este una dintre primele spuse tuturor copiilor şi devine pentru ei, de la o vârstă fragedă, "literă de Evanghelie".


Când papa a considerat firesc să explice că Iisus nu s-a născut, de fapt, pe 25 decembrie şi că această dată a fost aleasă deoarece coincidea cu un vechi festival păgân, anunţul său a stârnit o adevărată stare de tulburare. Pentru majoritatea creştinilor obişnuiţi, vestea a constituit aproape o revelaţie. Incredibil ni se pare însă faptul că această explicaţie a venit abia în anul 1994. Şi totuşi, acesta este doar vârful aisbergului, fiind teologii ştiu de multă vreme că întreaga poveste a Crăciunului nu e altceva decât un mit.


Însă amploarea ignoranţei în care sunt ţinuţi, în mod deliberat, majoritatea creştinilor atinge graniţe greu de imaginat. Data de 25 decembrie, aleasă ca zi de naştere a lui Iisus, are aceeaşi semnificaţie în cazul multor zei păgâni, precum Osiris, Attis, Tammuz, Adonis, Dionysos etc. Şi aceştia s-au născut în locuri umile, de pildă în peşteri; păstori au fost, de asemenea, prezenţi la naşterea lor, vestită prin semne şi minuni, între care şi apariţia unei noi stele. Printre numeroasele titluri care le-au fost acordate s-au aflat şi cele de "Bun Păstor" sau "Salvatorul Omenirii". Dacă sunt confruntaţi cu dovezi privind faptul că Iisus a fost doar unul dintr-o lungă serie de "zei care au murit şi au înviat", clericii tind să se prevaleze de ideea că păgânii din vremurile străvechi ştiau oarecum că, la un moment dat, va veni cu adevărat un zeu mântuitor şi şi-au creat astfel un fel de parodie a creştinismului ce avea să apară mai târziu.


Deşi vom trata în detaliu, mai târziu, originile reale ale religiei creştine, acum ne vom mărgini să spunem că data de 25 decembrie ca zi de naştere nu este singura similaritate dintre povestea lui Iisus şi cea a altor divinităţi păgâne. Osiris, de exemplu, soţul lui Isis,
a murit ucis într-o vineri şi a fost "înviat" în mod magic după ce a rămas în lumea de dincolo timp de trei zile. Misterele lui Dionysos erau celebrate printr-o magică ingerare de pâine şi vin, simbolizând carnea şi sângele zeului. Adevărul despre toate aceste divinităţi care au murit şi au înviat este cunoscut de mulţi ani de teologi, istorici, cercetători ai Bibliei, dar se pare că există o conspiraţie tacită de a-l păstra departe de urechile "turmei" de credincioşi.
"

Osiris

Attis

Tammuz

Adonis

Dionysos

Cred că aceia care s-au "ocupat" de noua religie n-au luat în considerare dezvoltarea din domeniul mass-media şi răspândirea pe scară largă a cunoştinţelor, fie ele şi secrete la începuturilor lor, (poate de aceea au şi fost secrete), asta fiind probată de lupta dusă de Biserică, prin crearea acelui Index, pentru a interzice anumiţi autori, anumite creaţii literare, luptă încheiată undeva pe la mijlocul secolului trecut...

sursa:

Lynn Picknett & Clive Prince - Misterul templierilor
The History Channel - The History of Christmas (DVD set)

muzeul Louvre, Paris

până la a doua parte...
o zi bună!
marius

ceva... de Păunescu...

...din Cele mai frumoase poezii de dragoste, de Adrian Păunescu


ceva de sezon, de "îmbrăcat aiurea" şi de plecat "prin mahalale"...


o altă poezie de Păunescu pusă pe note, pentru un cântec de dragoste cântat la munte...

Folk You 2008 - Vama Veche 7 - 8 - 9 august

Acorduri:
     Refren: La Sol Mi La / La Sol Mi La / Do Sol Mi La / La Sol Mi La
     Strofă: La Sol Mi La / La Sol Mi La / Do Sol Mi La / La Sol Mi La
     Amor cubist


               La margini te chem,
               Să fugim undeva,
               Că şi sufletul meu
               E o mahala.


     Să mergem într-o seară departe-n mahalale
     Şi noaptea să ne lege cu negurile ei,
     Să-ţi dau îmbrăţişarea, mai vrei sau nu mai vrei,
     Şi eu să cad în focul îmbrăţişării tale.


     Ai vrea să fie iarnă, ai vrea să fie toamnă,
     Ai vrea ca liliacul să înflorească brusc,
     Să-ţi fiu arheologul, tu - vasul meu etrusc,
     Ai vrea să fie-o vreme ce nu ştii ce înseamnă.


     Dar hai în mahalale ţinându-ne de mână,
     Pe străzi cu becuri stranii de-un galben-violet,
     Când picură cişmele, pe lângă un bufet
     Cu firma povârnită şi preţuri la-ndemână.


     Paralelipipedic trăim în nopţi egale,
     Iubirea noastră moare într-un oraş cubist,
     S-o inventăm întreagă, cât eşti, cât mai exist,
     Îmbracă-te aiurea şi hai în mahalale.

                                                  18/19 ianuarie 1987

                                                  (Viaţa mea e un roman, 1987)

sursa:

Adrian Păunescu - Cele mai frumoase poezii de dragoste,

Jurnalul Naţional şi Cartea Veche,

2011

carpati.org

youtube.com

de prin mahala...


o zi bună!
marius

Transilvanismul astăzi (interviu) 3

preluare din RevistaEchinox.ro
http://revistaechinox.ro/2011/12/transilvanismul-astazi-interviu/

Valentin Trifescu

Valentin Trifescu:
     - istoric de artă format la universităţile din Cluj şi Strasburg.
     - din anul 2010 susţine seminariile de istoria artei medievale şi renascentiste
la Facultatea de Istorie şi Filosofie din Cluj.
     - a publicat:
            - Bisericile cneziale din Ribiţa şi Crişcior (începutul secolului al XV-lea), Cluj, 2010;
            - o serie de articole dedicate regionalismului cultural din Alsacia şi Transilvania;
            - coordonator al volumului Confluenţe şi particularităţi europene, Cluj, 2010.
Iniţiator şi membru fondator al Şcolii de vară "Diva Deva" pentru dialog intercultural (2007)
şi al Cercului "Europa Noastră" din Cluj (2008).

Diva Deva, 2010

"3



Győri Tamás: Transilvanismul mai este de actualitate, sau îl putem considera
un capitol de istorie?

Valentin Trifescu: În ceea ce ne priveşte, ne-am cunoscut într-una dintre seratele de muzică şi dans ale mişcării "Táncház" din Cluj. Dumneavoastră eraţi pe atunci un proaspăt student "Erasmus" venit din Ungaria, iar eu eram singurul român din sală, care îşi "juca" săptămânal rolul de minoritar într-o reuniune eminamente a studenţilor maghiari. Acolo,
ca român, am descoperit, după binecunoscutele concerte din cafeneaua "Aux Anges", minunata muzică a românilor de la Bonţida sau a celor din Ţinutul Călatei. Or, să aud
şi să văd muzica românilor ardeleni cântată şi dansată cu toată pasiunea de către maghiari, pentru mine este mare lucru. De exemplu, cred că în această formă, ce-i drept necunoscută marii majorităţi, se manifestă astăzi o formă a transilvanismului,
cu menţiunea că mişcarea "Táncház" include şi adepţi ai dreptei naţionaliste. Nu ştiu
în ce măsură sunt conştienţi şi îşi asumă aceşti tineri maghiari – care promovează muzica ţărănească transilvăneană, fie că este ea a maghiarilor, secuilor, ceangăilor, ţiganilor
sau a românilor – felul acesta de transilvanism. Din păcate, românii încă nu au depăşit,
în acest sens, maniera artificială şi moartă a "Cântării României". Poate, după cum spunea istoricul literar Dávid Gyula, într-o conferinţă pe care am organizat-o în cadrul Cercului "Europa Noastră", "transilvanismul şi-a trăit traiul pe la sfârşitul anilor ’30".
În ceea ce mă priveşte, eu continui să mai rezonez la muzica ţărănească transilvăneană,
la compoziţiile lui Bartók, Kurtág sau Ligeti – care au un important filon muzical transilvănean –, la arhitectura şi literatura lui Kós, sau la graiul românilor ardeleni.
Nici pălinca şi mâncarea ardelenească nu trebuie uitate. Transilvanismul astăzi, din punctul meu de vedere, este cu siguranţă unul mai discret, mai retras şi mai introvertit. Oricum, atâta vreme cât va exista Transilvania, va exista şi prezenţa ei în sufletele oamenilor care au luat contact, într-un fel sau altul, cu ea.

"

Diva Deva, 2011

sursa:

revistaechinox.ro

o zi bună!
marius

Transilvanismul astăzi (interviu) 2

preluare din RevistaEchinox.ro
http://revistaechinox.ro/2011/12/transilvanismul-astazi-interviu/

Valentin Trifescu

Valentin Trifescu:

     - istoric de artă format la universităţile din Cluj şi Strasburg.

     - din anul 2010 susţine seminariile de istoria artei medievale şi renascentiste

la Facultatea de Istorie şi Filosofie din Cluj.

     - a publicat:

            - Bisericile cneziale din Ribiţa şi Crişcior (începutul secolului al XV-lea), Cluj, 2010;

            - o serie de articole dedicate regionalismului cultural din Alsacia şi Transilvania;

            - coordonator al volumului Confluenţe şi particularităţi europene, Cluj, 2010.

Iniţiator şi membru fondator al Şcolii de vară "Diva Deva" pentru dialog intercultural (2007)

şi al Cercului "Europa Noastră" din Cluj (2008).

Diva Deva, 2009

"2


Győri Tamás: Deşi au trecut mai bine de 90 de ani de la unirea Transilvaniei cu România şi peste 20 de ani de la căderea comunismului, regionalismul cultural, şi în cazul Ardealului transilvănismul, este necunoscut sau perceput ca o atitudine negativă printre români. Ce este de fapt transilvănismul?


Valentin Trifescu: După cum spuneam în câteva cercetări întreprinse deja, regionalismul – atitudine care în Transilvania primei jumătăţi a secolului al XX-lea a avut profunde şi fertile implicaţii culturale atât printre maghiarii, cât şi printre saşii şi românii din interiorul arcului carpatic – a fost de cele mai multe ori privit cu suspiciune de către Centrele politice şi de putere ale vremii – Budapesta, apoi Bucureşti. Chiar folosirea denumirii de Erdély a devenit una incomodă pentru autorităţile maghiare din ultima etapă a monarhiei austro-ungare.


În urma unei puternice politici de centralizare, regionalismul a căpătat treptat o conotaţie negativă, atât în timpul monarhiei austro-ungare cât şi după trecerea Transilvaniei în componenţa României. Ca o reacţie adversă, în prima jumătate a secolului al XX-lea, apare în rândul maghiarilor, saşilor şi românilor transilvăneni o mişcare regionalistă cu diverse implicaţii, mai ales culturale, care a fost denumită, în sens larg, transilvanism.
Cu toate că acest fenomen cultural a reprezentat o realitate istorică, el nu s-a conturat într-o ideologie bine definită. A avut în schimb o istorie subterană, multiplă, alternativă, paralelă cu istoria oficială. Uneori chiar regionaliştii s-au ferit să proclame, în mod explicit, regionalismul sau transilvanismul ca fundament al activităţilor culturale. În acest sens, Alexandru Dima lansează conceptul alternativ de "localism creator" prin care militează de asemenea, dar într-o altă formulare, pentru valorificarea "realităţii geografico-sociale imediate, vii şi concrete a «locului»". Drept dovadă că nici astăzi transilvanismul nu este complet "reabilitat" în cultura românească ne stă mărturie faptul că el lipseşte cu desăvârşire din principalele sinteze de istorie a Transilvaniei şi a României scrise după 1989. L-am întâlnit doar în voluminosa lucrare Istoria României. Transilvania (1999), unde este, după ştiinţa mea, pomenit doar o dată cu un sens profund negativ, el fiind încadrat la cele 11 motivaţii ale revizionismului maghiar din perioada interbelică. În literatura românească de specialitate, excepţie de la regulă fac istoriile literare. După deschiderile făcute, în anii ’20, de către Ion Chinezu, la fel de importante sunt şi contribuţiile unor autori ca Nicolae Balotă sau Gavril Scridon, care au adus în discuţie implicaţiile literare ale transilvanismului.


Spre deosebire de ideologiile tari, transilvanismul nu suportă o dogmatizare şi nu presupune existenţa unei nivelări ideologizante. El se manifestă prin figuri (personalităţi) şi capătă forme (atitudini) care variază mereu în intensitate şi acţionează neunitar. În acelaşi timp, transilvanismul nu este expansiv, el nu vrea să cucerească sau să convertească. Scopul său primordial este acela de a-şi păstra, pe cât posibil, nealterată identitatea, care este legitimată şi circumscrisă de istoria şi geografia regională.


Se poate identifica, de exemplu, un transilvanism politic printre românii ardeleni din perioada interbelică, care au dorit autonomia sau chiar independenţa Transilvaniei faţă de Regatul României, fapt care nu i-a împiedicat să fie reticenţi în ceea ce îi priveşte pe maghiarii sau saşii transilvăneni. În acest fel, regionalismul poate trăi într-un concubinaj ciudat cu naţionalismul, el nefiind absolut incompatibil ideologiilor tari, datorită calităţii sale de atitudine acompaniatoare.

"

sursa:

revistaechinox.ro

o zi bună!

marius